As incepe prin a spune ca pe mine nu m-a durut absolut nimic. Ca ma aflam intr-una dintre cele mai bune perioade din viata mea. Ca visam si imi doream o familie. Asa am ajuns sa fac investigatii foarte amanuntite. Iar investigatiile alea foarte amanuntite, nu au gasit un indiciu clar a ceea ce urma… Poate doar intuitia mea sau, cine stie, o ghidare divina m-a impins sa scot un mic polip care intr-o masura ar fi impiedicat sa devin mama cat mai curand.
Si am scos acel polip si a venit socul vietii mele: acolo au fost gasite “celule naspa” – eu asa le numesc.
Medicul mi-a zis direct: cancer! Oribil! Ingrozitor!
O perioada am negat, nu am cum sa fiu eu bolnava de cancer, cand pe mine nu ma doare nimic, nu?! Si apoi, eu nici nu m-am cautat vreodata de asa ceva.
Mi-a trebuit o luna sa accept, o luna in care am vazut atat de multi medici care imi spuneau ca trebuie sa fac acelasi lucru. Iar eu nu cautam asta, eu cautam acel medic care sa imi spuna ca diagnosticul e gresit. Intr-un final, am acceptat!
Am acceptat sa ma operez iar despre situatia mea stiau doar 2 prietene si partenerul meu. Am trecut cu bine, m-am recuperat rapid. Apoi a venit radioterapia si chimioterapia.
Gandul ca dureaza, ca exista posibilitatea de a mai fi vreo celula naspa prin corp, ma macina.
Dar le-am luat pas cu pas. Oricum, ma recuperasem dupa operatie si pe mine tot nu ma durea nimic.
Acum eram constienta ca urmeaza un proces de durata. Radioterapia si chimioterapia.
Nu puteam sa imi fac planuri pe termen scurt, cand tratamentul meu era pe termen lung. Am avut norocul sa fiu parte in comunitatea Mamprenoare. Acolo unde sunt si femei puternice, pe care eu le admiram foarte mult pentru ca ele trecusera prin ceea ce urma sa trec si eu. Asa am castigat incredere in proces.
Pe perioada radioterapiei, m-am mutat intr-un oras nou. Mi-am propus sa il descopar si sa cunosc oameni noi. Mi-am propus sa am incredere in mine si in propriul corp, incredere in medici si in oamenii din jur. Asta m-a ajutat sa fiu eu, cea reala si autentica. Mi-am dat permisiunea sa iau fiecare zi ca pe un cadou si sa fac doar ceea ce imi aduce placere atat din punct de vedere personal cat si profesional. Asa am realizat ca sustinerea celor din jur ma ajuta in procesul asta. Am fost deschisa si am vorbit despre pasii pe care trebuie sa ii urmez pentru a scapa de toate acele celule naspa. Iar asta, consider eu, ne-a apropiat si le-a dat incredere oamenilor in mine. Si mie in ei, pentru ca pe plan profesional mi se acorda sansa de a ma implica in proiecte frumoase, cu sens pentru dezvoltarea mea.
Nu voi incerca sa ascund cat de dureros si enervant e sa te compatimeasca cineva. “Saraca”, “vai, ce rau imi pare”, “ vai, ce ghinion ai avut” – astea erau remarcile ce ma faceau sa ma indepartez de cineva. Pentru ca nu ai nevoie de compatimire, ai nevoie sa ti se transmita incredere si apreciere. Ai nevoie ca cei din jurul tau, sa fie la fel de increzatori ca si tine si sa te trateze ca pe un om normal, dar cu intelegere maxima pentru ritmul tau; spun asta pentru ca starile de oboseala nu pot fi vreodata explicate in cuvinte.
Si ai nevoie sa iti faci un plan. Fie ca e despre viata personala sau profesionala, te va ajuta sa fii mai puternica, sa privesti spre viitor si te va ajuta sa nu iti plangi de mila.
Iar aici revin tot catre comunitatea Mamprenoare. Aici am fost tratata ca un om normal, cu intelegere si deschidere. Au fost doamne ce m-au recomandat unor companii si asa am ajuns sa facilitez team bulding-uri chiar in plin proces de chimioterapie. Am fost implicata in campania “incalta un copil de toamna”, am tinut programe de dezvoltare pentru team leader-i si am inceput un curs de dezvoltare personala. Toate astea in perioada tratamentului, fara par, cu dureri foarte mari in tot corpul. Dar sentimentul ca fac parte dintr-un proiect, sentimentul ca ma simt inclusa, asta m-a ajutat sa privesc cu mai mare incredere spre viitor.
Nu incerc vreodata sa minimizez ca un tratament de cancer nu e dureros. E! E infricosator pentru totata lumea, e dureros psihic, dar mai ales fizic. Pentru noi femeile e ingrozitor sa ne pierdem parul, sau un san, sau orice parte a corpului sau chiar speranta ca putem procrea….. dar viata e mai mult decat atat, e despre visuri, despre speranta, despre binele pe care ti-l faci tie, oamenilor din jurul tau si mediului. Si daca imbratisezi schimbarea asta, procesul spre vindecare e mai usor si ai sansa sa inspiri si alte doamne ce trec printr-o situatie de genul asta.
Acum ca am terminat tratamentul si sunt sanatoasa, sunt bine, parul imi creste, neuropatia dispare usor, usor, realizez ca sunt inconjurata de femei frumoase, femei de cariera, mame, care trec acum prin tratament oncologic, si cred ca eu am o noua misiune: sa le ofer incredere femeilor in acest proces. Sa imi spun povestea si sa le spun povestile. O prietena foarte buna imi zicea zilele trecute: “ nu mi-as fi imaginat vreodata ca putem trece amandoua, in acelasi an, prin cancer “. Nici eu nu mi-as fi imaginat ca asta e posibil si nici ca sunt atat de multe femei de varsta mea care traiesc asta.
Asadar, tot ce va incurajez e sa va oferiti sansa de a imbratisa acest proces spre vindecare. Nu sunteti singure si viata merge mai departe.
Iar o comunitate va poate sustine, un program, un curs va va ajuta sa evoluati si sa va focusati pe viitor. https://mamprenoare.ro/business-skilss-for-women-editia-2/
Cu iubire,
Gabriela – de la stadiul 3 la supravietuitor 🙂
P.S – pe perioada tratamentului au fost doua lucruri pe care nu le-am pierdut ( ele reies si din pozele mele ) : zambetul si dragostea pentru cafea 🙂